Poate ca pana in septembrie Grecia va reusi sa ma schimbe. Poate ca deja m-a schimbat. Moa ce naspa poate sa sune. Imi amintesc cand citeam pe un forum ca pe unu’ il schimbase filmul Troia. Cred ca sunt la fel de dobitoc ca si ala zicand asa ceva. Inainte sa vin aici aveam o definitie destul de pretentioasa asupra notiunii de „prieten”. Un prieten era ceva imposibil de realizat de catre o persoana. Era acel fat-frumos pe care il asteapta fetele sa le ia calare departe de tot. Mi se parea normal ca sa primesc de la un prieten macar cat dau eu, adik totul. Poate ca era o tampenie. Am ajuns aici si mi-am dat seama ca prietenii sunt acasa. Sunt dobitocii aia cu care am crescut, care ma enerveaza foarte des, care au o gandire dobitoaca si la care nu pot sa relationez (alt cuvant nu mi-a venit in minte asa ca nu sariti in cap ca mi-am dat seama ca suna de kkt) de nici o culoare, care habar nu au cum gandesc sau ce simt aproape niciodata si care nu iarta nici o greseala fara a o comenta. Cu toate astea sunt singurii la care pot apela cand am nevoie si care stiu ca ma vor ajuta neconditionat. Poate ca ar trebuii sa ii pretuiesc mai mult pentru ca acel gand al singuratatii cu care incepusem sa ma obisnuiesc pare din ce in ce mai greu atunci cand trebuie sa il simti pe pielea ta. Un priten nu trebuie sa fie acela care are acelasi tip de gandire ca tine sau care iti impartaseste opiniile. Tre sa fie cineva care iti spune tot timpul in fata ce are de spus, mai ales atunci cand e ceva rau. Poate ca o sa ajung acasa si o sa uit ce drq am vrut sa zic aici dar asta e ceea ce simt eu acum.